Începuturile comunei Piatra se pierd în negura vremurilor fără a putea stabili cu precizie de când şi cum s-a stabilit această obşte.

Atestarea documentară a comunei o găsim la începutul secolului XVI în documentul din 18 aprilie 1533 prin care domnitorul Vlad Vintilă întăreşte mânăstirii Cutlumuz de la muntele Atos mai multe sate.

Stabilirea hotarului înscrie în document martorii între care se regăseşte şi martorul Bolată din Piatra. Documentul prevede că asemenea hotărnicie s-a făcut şi de către înaintaşii săi ceea ce înseamnă că satele amintite au existat cu mult înainte de data menţionată. Elementele de detaliu din document arată că este vorba de satul Piatra de lângă Suhaia, şi nu despre altă localitate:

“Şi satul Suhaia, hotarul să se ştie care au pus Basarab Voievod şi hotarnic au fost Râcă portar şi am hotărnicit cu 12 boieri, anume Vanciul din Comişan, Costea şi Dan din Vătăşan, Bolată din Piiatră, Şerban din Bucureşti (sat dispărut), Razmir şi Nan din Bereşti şi Dadul şi Micul Crăceşti, Neniul din Sârbul, Mihail din Mitreşti…”

Vechimea satului Piatra este menţionată şi de către G.E. Lahovari în Dicţionarul Geografic al României, unde se arată că satul Piatra este “sat vechi în ţară citat în acte vechi şi în documente privitoare la moşii”. Existenţa satului Piatra este în continuare atestată în secolele XVII, XVIII, XIX sub diferite forme şi mărturii.

În fondul Mânăstirii Cotroceni care a avut în stăpânire moşia Pieptea, astăzi a comunei, se găsesc diferite acte de vânzare-cumpărare, cumpărare între boieri sau între aceştia şi mânăstire, în care este amintită comuna Piatra.Spre exemplu în zapisul lui Cârstea Pârcălabul către Costin Căpitanul întocmit la 13 mai 1672 se arată că se vând două răzoare de vie în deal la Piatra. Prin alt zapis, al lui Izlate cu femeia sa, se vinde lui Vâlcul un răzor de vie la Piatră, la data de 26 septembrie 1681. La rândul său, Vâlcul dă zapis către Mânăstirea Cotroceni în 1685 prin care îi vinde o vie la Piatra. Zapisul lui Ştefan Pitaru cu fratele său, întocmit la 13 iunie 1685 atestă vânzarea moşiei Pieptea, Mânăstirii Cotroceni. În acelaşi spirit este întocmit zapisul lui Nan cu femeia sa către Mânăstirea Cotroceni prin care îi vinde o vie la Piatra în 1709, martie 25. Satul Piatra este amintit în 1747 într-un proces dintre Călin Bălescu din Piatra şi Harghie Călăraş din Roşiorii de Vede pentru moşia gurbăneştilor. Începând cu secolul XIX atestarea documentară a satului este frecventă în documente sau în evenimentele vremii, oferindu-se date multiple despre situaţii sociale, ocupaţii, populaţie, etc. De exemplu, în Catagrafia judeţului Teleorman din 1838, plasa Marginea, vol I găsim date privind numarul familiilor care erau de 310, case erau 257, iar bârnici (n.a. contribuabili) erau 220. În continuare, satul este prezent în evenimentele de la 1848, 1864, 1877. În evoluţia sa, Piatra a înglobat şi satul Stejărei. Atestarea documentară a acestui sat o găsim la 13 iunie 1588 cu ocazia hotărniciei satului Fântânele a carui moşie “se venea de la Ulmuleţ iar pe Calmaţui în sus până la satul Stejărei”.

După legendă, satul s-ar fi format prin instalarea pe locul denumit astazi “La Baciul” a unui cioban cu familia lui, ulterior a mai multor familii care işi îngrijeau turmele. Locul menţionat era un “ochi” de păşune în pădurea existentă pe aceste locuri. Aşezarea lor s-a produs mai la vest la nişte stejari de unde, probabil şi denumirea de Stejărei. Cu timpul, s-au aşezat pe aceste meleaguri şi alţi oameni dar mai la sud de acest sat, pe locul numit “Mizinele”. De aici s-au mutat în jurul unor galerii de piatră, pe locul denumit astăzi “Strangea” pentru a se putea ascunde de invaziile prin surprindere ale cetelor turceşti. Chiar şi astăzi se mai păstrează o asemenea galerie (în Strangea exista o galerie care seamană foarte mult cu o peşteră iar legenda spune că, în trecut, prin această peşteră exista o galerie care coresponda cu Măgura Pietrii – aflată la o distanţă de mai bine de 1km). De altfel, în Dicţionarul Geografic al României de G. Lahovari, se consemnează că satul se afla mai spre Lisa (la Mizinele) iar în timpul ciumei din 1817 sub domnia lui Caragea, părăsesc satul şi se adună pe locul unde este astăzi Piatra. Veridicitatea anumitor părţi din legendă se confirmă şi de topica folosită în actele (zapisurile) prezentate anterior în care se foloseşte denumirea satului când Piiatră când Pitrile.

Tot legenda mai spune că la aflarea veştii că năvălesc păgânii, fetele satului obişnuiau să işi arunce banii purtaţi la păr în “fântâna lui Duru”

Satul Piatra era aşezat între drumurile mari ale vremii, respectiv “Drumul lui Traian” care cobora pe cursul Oltului de peste munţi la Dunăre, cu variantă de la Drăgăneşti Olt – Roşiorii de Vede – Zimnicea şi “Drumul Sării” care venea de la Ocnele Mari – Piteşti – Costeşti – Ciolăneşti – Mavrodin -Zimnicea şi era de multe ori martor sau participant direct la evenimentele de seamă ale ţării. Faptul că prin Piatra treceau drumuri care se intersectau cu cele menţionate din Roşiori, Peretu, Bogdana, Suhaia, Zimnicea, era “Drumul Ţintei” iar de la Giurgiu prin Bragadiru – Izvoarele – Piatra la Turnu Magurele mergea “Drumul Untului” a expus satul la mai multe întâmpinări, dar a permis şi o evoluţie ascendentă aşezându-l în rândul satelor mari din ţară.

În secolul XVI, Mihai Viteazu(1593-1601), susţinut de boierimea antiotomană şi masele populare ridica din nou steagul luptei pentru independenţă iar satul Piatra este amintit ca locul unde, în 1594, Mihai Viteazu în drum spre Dunăre, s-a înfruntat cu vreuna dintre cetele otomane care prădau în permanenţă satele de la nord de fluviu.

Denumirea satului provine de la “piatră” dar nu se ştie cu exactitate de la care anume “piatră”. Ar putea fi o piatră de hotar dintre sate sau poate de la depozitele de pietriş care ies la suprafaţă în punctul “Geroasa”. Cert este că satul purta acest nume înainte de a se muta pe actuala vatră în jurul pietrelor de la Strangea. Aşezarea satului între Giurgiu şi Turnu Măgurele, cetăţi devenite raiale turceşti, statut în care se menţin cu mici întreruperi până la Tratatul de la Adrianopole din 1829, îl expune de foarte multe ori jafului cetelor otomane, ceea ce determină o evoluţie specifică.

În epoca feudalismului, viaţa economico-socială a comunei se încadrează în evoluţia generală a judeţului Teleorman, a statului feudal muntean. Viaţa locuitorilor este dominată de boieri şi mânăstiri. După 1685 pietrenii lucrau pe moşiile Pieptea, proprietate a Mânăstirii Cotroceni, şi Stariţa – proprietate a Mânăstirii Ostrov care după 1877 devine moşia satului. Ocupaţia de bază era agricultura cu cele două ramuri ale sale: cultivarea plantelor şi creşterea animalelor la care se adaugă stupii de albine.

În catagrafia judeţului Teleorman din 1838 se atestă că sătenii erau clăcaşi, având în lucrare 384 pogoane de porumb, 469 pogoane de fân, 297 de grâu, 174 de orz, 111 pogoane de ovăz. Sunt consemnaţi numai trei patentari (negustori) şi patru care practicau alte meşteşuguri. Recensământul menţionează şi oameni cu dezabilităţi fizice, care nu constituiau forţă de muncă: trei ologi, un dropicat, trei ciungi, doi orbi, doi osebiţi, doi surzi, doi epileptici şi un mut. Din aceeaşi catagrafie se constată că numele sătenilor de atunci se pastrează şi astăzi: Maria văduva lui Mardale, Florea Pătraşcu Benga, Dumitru Velea, Tudor Stoaşă, Nedelea Ion Sfetu, Dude Stoenică, Nicolae Iordache, Voicu Pene Iorgu, Alexe Dobre, etc.

Se pare că locuitorii din Piatra aveau predilecţie către creşterea animalelor şi cultivarea viţei-de-vie. În documentul mai sus menţionat, se precizează că locuitorul înscris la numărul curent 49 avea şapte cai, trei boi, trei vaci, 15 oi, trei porci şi un pogon de vie, iar cel de la numărul curent 100 dispunea chiar de 100 de oi. Catagrafia înscrie pe locuitorii din Piatra cu 524 de cai, 446 boi, 479 vaci, 4448 de oi, 274 de capre, 225 de râmători, 100 bivoli, 277 stupi de matcă, 18 pruni, 63 de duzi, şi 192 de pogoane de vie.

În mai puţin de 10 ani, viaţa satului se schimbă ajungând ca în 1845 satul să aibă 357 familii. Majoritatea locuitorilor erau plugari dar apar şi alte ocupaţii ca de exemplu: cojocar, cârciumar, croitor, fierar, lăutar şi chiar grădianr. În acelaşi document se arată că locuitorii aveau de plătit o dare de 30 de lei pe an prin diferite legiuiri (Pravilniceasca Condică-1780, Legiuirea lui Caragea-Vodă 1818). Se urmărea să se stabilească noi raporturi între proprietarii de moşii şi clăcaşi, să impună ţărănimii dependente noi condiţii de muncă. La acestea se adaugă Regulamentul Organic din 1831 care dă posibilitatea boierilor şi arendaşilor să extindă suprafeţele cultivate în regie proprie sau date în arendă în vederea obţinerii unor cantităţi sporite de cereale, marfă necesară exportului încurajat de înlăturarea monopolului turcesc. În asemenea condiţii, viaţa ţăranilor clăcaşi va deveni din ce în ce mai grea.

Pe fondul drepturilor câştigate în urma Revoluţiei de la 1821 se deschid pentru Principatele Române posibilităţi mai largi de dezvoltare a relaţiilor capitaliste de producţie. Sub acest impuls se dezvoltă agricultura. În acest context, proprietarii de pământuri îşi intensifică exploatarea şi caută să-şi însuşească o parte cât mai mare din produsele obţinute de pe pământ sau să lucreze suprafeţe tot mai mari în regie proprie. Cu toate încercările legiuirilor amintite de a favoriza crearea rezervei cultivate în regie proprie, nu au putut fi forţaţi clăcaşii să lucreze pentru boieri. La mijlocul secolului XIX, solul cultivabil al judeţului, deşi făcea parte din domeniul boierilor, se găsea în cea mai mare parte la dispoziţia clăcaşilor, iar baza producţiei de cereale era cea ţărănească. Aşa se explică şi situaţia ţărănimii de la Piatra, care, deşi clăcaşi, deţinea un numar mare de vite.    Treptat, în condiţiile aplicării Regulamentului Organic, şi al arendăşiei, situaţia ţărănimii de la Piatra se agravează. Mărturiile din arhivă arată că şi la Piatra arendaşii moşiilor pretindeau de la săteni obligaţii în muncă, bani şi alte produse în plus faţă de prevederile Regulamentului Organic.

Jalbă din care rezultă abuzurile arendaşilor din Piatra

“ Jeluiesc cinstitei ocârmuiri pentru Nicolae, feciorul postelnicului Stan, arendaşul moşiei Piatra, că eu, făcând în duminica trecută nuntă cu un nepot, după poruncă am mers de mi-am cerut voie să aduc vin şi rachiu pentru nuntă şi după ce am sfârşit nunta, mi-a rămas rachiu ca o vadră şi jumătate, într-un butoiaş şi vin – asemenea. Ieri, la treisprezece zile ale lui decembrie m-am pomenit cu numitul logofăt, cu slugile, să-mi ia rachiul ce-mi rămăsese. Şi eu m-am rugat să mi-l lase ca-mi face trebuinţă, să merg la iertăciune, la naşi, după obiceiul creştinătăţii noastre. El n-a vrut să mă îngăduiască şi s-a pus în silă să-mi ia rachiul. Şi nu s-a îndestulat numai pe aceasta ci mi-a pus sluga mâna-n barbă de mi-a rupt barba, care se afla şi legată în basma… Au trecut răzmerţe turceşti şi nici păgânii nu s-au atins sa-mi rupă barba, iar acum în satul nostru se află înzecite tiranii. De aceea mă rog cinstitei ocârmuiri să aducă astă faţă la judecată.

Prea plecat, Popa Mincu – duhovnicul.